Totuşi, asta este ceea ce ne spun toţi misticii din trecut. Eu nu spun că ,mine’ – sinele condiţionat – nu va recădea uneori în şabloanele sale obişnuite. Acesta este felul în care am fost condiţionaţi. Dar se pune întrebarea dacă ar fi admisibil să trăieşti o viaţă în care să fii atât de singur, încât să nu depinzi de nimeni.
Noi toţi depindem unul de altul, din tot felul de motive, nu-i aşa? Depindem de măcelar, de brutar, de fabricantul de sfeşnice. Interdependenţă. E bine aşa! Noi organizăm societatea în felul acesta şi atribuim funcţii diferite unor oameni diferiţi pentru bunăstarea tuturor, astfel încât să funcţionăm mai bine şi să trăim mai eficient – cel puţin aşa sperăm.
Dar să depindem de altcineva, psihologic – să depindem de cineva, emoţional – ce implică asta? înseamnă să depind de altă fiinţă umană, pentru a fi fericit.
Gândiţi-vă la aceasta. Pentru că, dacă o faceţi, următorul lucru pe care îl veţi face – fie conştient, fie nu – este să vă întrebaţi dacă alţi oameni contribuie la fericirea voastră. Apoi, vine pasul următor – teama: teama de pierdere, teama de înstrăinare, teama de respingere, controlul reciproc. Iubirea perfectă alungă frica. Acolo unde este iubire, nu există cereri, nu există aşteptări, nu există dependenţă. Eu nu-ţi cer să mă faci fericit; fericirea mea nu se află în tine. Dacă vrei să mă părăseşti, nu mă voi compătimi; tovărăşia ta îmi face o plăcere nespusă, dar n-am să mă cramponez.
Mă bucur de ea, fară să mă agăţ ca scaiul. Nu de tine mă bucur atât, cât de ceva mai mare decât noi amândoi la un loc.
Ceva ce am descoperit – un fel de simfonie, un fel de orchestră care cântă o melodie atunci când eşti de faţă, dar chiar şi când pleci, orchestra nu se opreşte. Când întâlnesc pe altcineva, ea cântă o altă melodie, care este de asemenea încântătoare. Iar când sunt singur, ea tot cântă. Există un repertoriu vast şi cântecul nu încetează niciodată.
Asta înseamnă trezirea. Tot din acelaşi motiv suntem hipnotizaţi, cu creierul spălat, adormiţi. Pare îngrozitor să întreb, dar cum se poate spune că mă iubiţi, dacă vă agăţaţi de mine şi nu-mi mai daţi drumul? Dacă nu mă mai lăsaţi să răsuflu? Este cu putinţă să spuneţi că mă iubiţi, dacă, pentru a fi fericiţi, aveţi nevoie de mine din punct de vedere psihologic sau emoţional? Este ca o palmă la adresa învăţăturilor universale, a tuturor scripturilor, religiilor, misticilor.
„Cum de ne-a scăpat atâţia ani?”, îmi spun mie însumi în mod repetat. „Cum de nu am văzut?” Când citiţi tot ce scrie atât de tranşant în scriptură, începeţi să vă întrebaţi: „Omul ăsta e nebun?” Dar, după un timp, începeţi să credeţi că toată lumea e nebună. „Dacă nu-ţi urăşti tatăl şi mama, fraţii şi surorile, dacă nu renunţi şi abandonezi tot ce ai, nu poţi fi discipolul meu.”
Trebuie să laşi totul. Nu renunţarea fizică, înţelegi; aceasta e uşoară. Când iluziile tale se prăbuşesc, intri, în sfârşit, în contact cu realitatea şi crede-mă, nu vei mai fi niciodată singur niciodată. Singurătatea nu este vindecată de tovărăşia umană.
Singurătatea se vindecă prin contactul cu realitatea. O, am atâtea de spus despre asta. Contactul cu realitatea, renunţarea la iluzii, realizarea contactului cu realul – orice ar fi, nu are nume. Nu putem cunoaşte acest ceva, decât prin renunţarea la ceea ce este ireal. Poţi afla ce e singurătatea, doar când renunţi să te cramponezi, când renunţi la dependenţă. Dar primul pas în această direcţie este să consideri că e ceva de dorit. Dacă nu ţi se pare un lucru dezirabil, cum ai putea măcar să te apropii de el?
Gândeşte-te la singurătatea ta. Crezi că tovărăşia oamenilor te-ar putea elibera vreodată de ea? Ea nu serveşte decât să-ţi distragă atenţia. Ai un gol în interior, nu-i aşa? Şi când acel gol iese la iveală, tu ce faci? Fugi, porneşti televizorul, dai drumul la radio, citeşti o carte, cauţi companie umană, cauţi divertisment, cauţi distracţie. Toată lumea face la fel. Există o adevărată industrie în zilele noastre, un sector organizat să ne distragă şi să ne distreze.
Anthony de Mello 