O redescoperire a vietii – tradus

partea 1

_____________________
partea 2

Reclame
De admin Publicat în Video

Realitatea trecută prin filtru

Dar mai există încă un demon, care se ocupă şi el de filtrare. Numele lui este ataşament, dorinţă, lăcomie. Sursa amărăciunii este lăcomia. Lăcomia deformează şi distruge percepţia.
Frica şi dorinţa ne bântuie.
Samuel Johnson a spus: „Ştirea că peste o săptămână va fi spânzurat, face mintea omului să se concentreze într-un mod excepţional.” Ştergi tot restul şi te concentrezi doar pe frică, sau pe dorinţă, sau pe lăcomie. în multe privinţe am fost drogaţi,
încă de când eram mici. Am fost educaţi să avem nevoie de oameni. Pentru ce? Pentru acceptare, aprobare, apreciere, aplauze – pentru ceea ce se numeşte succes.
Acestea sunt cuvinte care nu corespund realităţii. Ele sunt convenţii, lucruri care sunt inventate, dar noi nu realizăm că nu corespund cu realitatea. Ce este succesul? Este ceea ce un anume grup decide că e un lucru bun? Alt grup va decide că acelaşi lucru este rău. Ceea ce este bun în Washington, ar putea fi considerat rău într-o mănăstire cartusiană. Succesul într-un cerc politic ar putea fi considerat, în alte cercuri, un eşec. Astea sunt convenţii. Dar noi le tratăm ca realităţi, nu-i aşa? In copilărie am fost programaţi la nefericire. Am fost învăţaţi că, pentru a fi fericit, îţi trebuie bani, succes, un partener de viaţă arătos, o slujbă bună, prietenie, spiritualitate, Dumnezeu – şi puteţi adăuga ce mai vreţi. Dacă nu obţineţi aceste lucruri, nu veţi fi fericiţi – cel puţin aşa ni s-a spus.
Asta numesc eu ataşament. Un ataşament este o convingere că, fără ceva anume, nu poţi fi fericit. Odată ce este convins de acest lucru – care ni se strecoară în subconştient, ni se imprimă în rădăcina fiinţei – eşti terminat. „Cum aş putea fi fericit, dacă starea sănătăţii mele nu e bună?”, spui tu. Dar îţi voi spune ceva. Am întâlnit oameni care mureau de cancer şi erau fericiţi.
Dar cum de puteau să fie fericiţi, ştiind că o să moară? Şi totuşi erau fericiţi. „Cum să fiu fericit, dacă nu am bani?” Cineva are un milion de dolari în bancă şi se simte nesigur; altcineva nu are practic nici un ban, dar nu pare să aibă vreun sentiment de nesiguranţă. El a avut parte de o altfel de programare, asta-i tot. E inutil să-i dai sfaturi celui dintâi; el are nevoie de înţelegere.
Sfaturile nu prea sunt de mare ajutor. Trebuie să înţelegi că ai fost programat; e vorba de convingeri false» Consideră-le ca false, priveşte-le ca pe o fantezie. Ce fac oamenii de-a lungul vieţii? Sunt ocupaţi să se certe – numai ceartă, ceartă, ceartă. Asta numesc ei supravieţuire. Când americanul obişnuit spune că îşi câştigă existenţa, nu e vorba de aşa ceva, în nici un caz! Ei au mult mai mult decât le trebuie pentru a trăi. Vino la mine, în India, şi vei vedea asta. Nu ai nevoie de atâtea maşini pentru a trăi.
Nu ai nevoie de televizor pentru a trăi. Nu ai nevoie de farduri
pentru a trăi. Nu ai nevoie de atâtea haine pentru a trăi. Dar încearcă să-l convingi de asta pe un american obişnuit. Sunt victime ale spălării creierului; au fost programaţi. De aceea, ei muncesc şi se străduiesc să obţină obiectul dorit, care îi va face fericiţi. Ascultă această poveste tristă – povestea ta, povestea mea, povestea tuturor: „Dacă nu obţin acest lucru (bani, prietenie, orice) nu voi fi fericit; trebuie să mă străduiesc să-l obţin şi, apoi, când îl voi avea, trebuie să mă străduiesc să-l păstrez. Asta mă face să fiu emoţionat un timp. O, sunt atât de emoţionat” Am obţinut ce voiam!”
Dar cât durează asta? Câteva minute – câteva zile, cel mult. Când te-ai văzut cu maşina ta nou-nouţă – cât timp durează emoţia? Până când este în pus pericol următorul tău ataşament!
Adevărul despre emoţii este că mă plictisesc de ele, după o vreme. Mi s-a spus că rugăciunea este lucrul cel mai însemnat; mi s-a spus că Dumnezeu este lucrul cel mai important; mi s-a spus că prietenia este lucrul care contează. Şi, neştiind cu adevărat ce este rugăciunea sau Dumnezeu, neştiind ce este cu adevărat prietenia, am făcut mare caz de ele. Dar, după un timp, ne-am plictisit de ele – ne-am plictisit de rugăciune, de Dumnezeu, de prietenie. Nu-i întristător acest lucru?
Şi nu există cale de ieşire – pur şi simplu, nu există cale de ieşire. Este singurul model care ni s-a dat pentru a fi fericiţi.
Nu ni s-a dat nici un alt model. Nici cultura noastră, nici societatea noastră şi – regret că trebuie s-o spun – nici măcar religia noastră nu ne-a oferit alt model. Ai fost numit cardinal. Ce mare onoare! Onoare? Ai spus onoare? Ai folosit cuvântul greşit.
Acum şi alţii vor aspira la el. Ai recăzut în ceea ce Evanghelia denumeşte „lumea” şi îţi vei pierde sufletul. Lumea, puterea, prestigiul, câştigul, succesul, onoarea etc., toate sunt lucruri care nu există. Câştigi lumea, dar îţi pierzi sufletul. întreaga ta viaţă a fost pustie şi lipsită de suflet. Nu există nimic acolo. Nu există decât o singură cale de ieşire – aceea de a fi deprogramat! Cum poţi faci acest lucru? începi să devii conştient de programare.
Nu poţi să te schimbi printr-un efort de voinţă; nu te poţi schimba prin idealuri; nu te poţi schimba construindu-ţi obiceiuri noi.
Comportamentul tău ar putea să se schimbe, însă nu şi tu. Te poţi
schimba doar prin conştienţă şi înţelegere. Când priveşti o piatră şi o vezi ca atare – adică o piatră – iar o bucăţică de hârtie, ca pe o bucăţică de hârtie, nu-ţi imaginezi că piatra este un diamant preţios şi nu crezi că bucăţica de hârtie este un cec de un miliard de dolari. Când vezi asta, te schimbi. Nu mai există violenţă în încercarea ta de a te schimba. Altfel, ceea ce numeşti tu schimbare nu este decât ca şi cum ai muta mobila de colo- colo.
Comportamentul tău s-a schimbat, dar tu nu.
DETAŞAREA
Singura cale de a te schimba este dacă îţi schimbi modul de înţelegere. Dar ce înseamnă să înţelegi? Cum procedăm?
Luaţi aminte cât de subjugaţi suntem de diverse ataşamente; ne străduim să rearanjăm lumea, în aşa fel încât să protejăm aceste ataşamente, căci lumea este o ameninţare constantă pentru ele.
Mi-e teamă că un prieten poate înceta să mă iubească; mi-e teamă că s-ar putea îndrepta către altcineva. Trebuie să rămân atrăgător, pentru că trebuie să-l depăşesc pe celălalt. Cineva m-a supus unei operaţii de spălare a creierului şi m-a făcut să cred că am nevoie de iubirea lui. Dar, în realitate, chiar nu am nevoie de ea. Nu am nevoie de iubirea nimănui; am nevoie doar să intru în contact cu realitatea. Trebuie să evadez din această închisoare a mea, din programare, condiţionare, din credinţele mele false, din iluzii imaginare; trebuie să evadez în realitate. Realitatea este minunată; este o desfătare absolută.

ce înseamnă să fii uman

Câţi oameni cunoşti, care să nu fie influenţaţi de laudă sau dojană? Aşa ceva nu corespunde comportamentului uman, zicem noi. Comportament uman înseamnă să fii ca o maimuţică, pe care oricine o poate trage de coadă – iar tu să faci tot ce se presupune că trebuie să faci. Dar, oare, asta înseamnă să fii uman? Dacă ţi se pare că sunt fermecător, înseamnă că, în acest moment, eşti într-o dispoziţie bună – nimic mai mult.
Şi mai înseamnă că mă încadrez în lista ta de cumpărături. Fiecare dintre noi are mereu la el o listă de cumpărături şi parcă ar trebuie să fim la înălţimea cerinţelor de pe această listă
– înalt… ăăă, brunet… ăăă, bine făcut, potrivit gusturilor mele.
– „îmi pace sunetul vocii ei”, spui tu, „sunt îndrăgostit”. Nu eşti îndrăgostit, nătăfleţule.
De fiecare dată când eşti îndrăgostit – ezit să spun asta comportarea ta este deosebit de prostească. Stai jos şi priveşte ce ţi se întâmplă. Tu fugi de tine însuţi. Vrei să evadezi. Cineva a spus, odată: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru realitate şi pentru mijloacele de a evada din ea”. Aşadar, asta se întâmplă. Suntem atât de mecanici, atât de controlaţi. Scriem cărţi despre starea de a fi controlat şi despre cât e de minunat să fii controlat, şi cât de necesar este ca oamenii să-ţi spună că eşti O.K. Apoi, vei avea un sentiment de bine cu privire la tine. Ce minunat este să fii în închisoare! Sau, cum îmi spunea cineva ieri, să fii în cuşca ta. îţi place să stai în închisoare? îţi place să fii controlat? Daţi-mi voie să vă spun ceva: Dacă vă veţi permite vreodată să vă simţiţi bine, atunci când oamenii vă vor spune că sunteţi O.K, înseamnă să vă pregătiţi pe voi înşivă şă vă simţiţi prost, atunci când vă vor spune că nu sunteţi buni. Atât timp cât trăieşti pentru a îndeplini aşteptările altor oameni, ar fi bine să ai grijă ce porţi, cum te piepteni, dacă ai pantofii lustruiţi – pe scurt, dacă eşti la înălţimea tuturor aşteptărilor lor afurisite. Şi asta numeşti tu, a fi uman?
Asta vei descoperi, când te vei privi atent pe tine însuţi!
Vei fi îngrozit! Realitatea este că tu nu eşti nici O.K., nici ne-O.K. Tu poţi doar corespunde stării, tendinţei, sau modei actuale! Oare asta înseamnă că ai devenit O.K.? De asta depinde O.K-ul tău? Depinde de ce spun oamenii despre tine? Iisus Christos trebuie să fi fost destul de „ne-O.K”, având în vedere standardele din vremea lui. Tu nu eşti O.K. şi nu eşti nici „ne-O.K.” – tu eşti tu. Sper ca aceasta să fie marea descoperire.

Despre dependență

Totuşi, asta este ceea ce ne spun toţi misticii din trecut. Eu nu spun că ,mine’ – sinele condiţionat – nu va recădea uneori în şabloanele sale obişnuite. Acesta este felul în care am fost condiţionaţi. Dar se pune întrebarea dacă ar fi admisibil să trăieşti o viaţă în care să fii atât de singur, încât să nu depinzi de nimeni.
Noi toţi depindem unul de altul, din tot felul de motive, nu-i aşa? Depindem de măcelar, de brutar, de fabricantul de sfeşnice. Interdependenţă. E bine aşa! Noi organizăm societatea în felul acesta şi atribuim funcţii diferite unor oameni diferiţi pentru bunăstarea tuturor, astfel încât să funcţionăm mai bine şi să trăim mai eficient – cel puţin aşa sperăm.
Dar să depindem de altcineva, psihologic – să depindem de cineva, emoţional – ce implică asta? înseamnă să depind de altă fiinţă umană, pentru a fi fericit.
Gândiţi-vă la aceasta. Pentru că, dacă o faceţi, următorul lucru pe care îl veţi face – fie conştient, fie nu – este să vă întrebaţi dacă alţi oameni contribuie la fericirea voastră. Apoi, vine pasul următor – teama: teama de pierdere, teama de înstrăinare, teama de respingere, controlul reciproc. Iubirea perfectă alungă frica. Acolo unde este iubire, nu există cereri, nu există aşteptări, nu există dependenţă. Eu nu-ţi cer să mă faci fericit; fericirea mea nu se află în tine. Dacă vrei să mă părăseşti, nu mă voi compătimi; tovărăşia ta îmi face o plăcere nespusă, dar n-am să mă cramponez.
Mă bucur de ea, fară să mă agăţ ca scaiul. Nu de tine mă bucur atât, cât de ceva mai mare decât noi amândoi la un loc.
Ceva ce am descoperit – un fel de simfonie, un fel de orchestră care cântă o melodie atunci când eşti de faţă, dar chiar şi când pleci, orchestra nu se opreşte. Când întâlnesc pe altcineva, ea cântă o altă melodie, care este de asemenea încântătoare. Iar când sunt singur, ea tot cântă. Există un repertoriu vast şi cântecul nu încetează niciodată.
Asta înseamnă trezirea. Tot din acelaşi motiv suntem hipnotizaţi, cu creierul spălat, adormiţi. Pare îngrozitor să întreb, dar cum se poate spune că mă iubiţi, dacă vă agăţaţi de mine şi nu-mi mai daţi drumul? Dacă nu mă mai lăsaţi să răsuflu? Este cu putinţă să spuneţi că mă iubiţi, dacă, pentru a fi fericiţi, aveţi nevoie de mine din punct de vedere psihologic sau emoţional? Este ca o palmă la adresa învăţăturilor universale, a tuturor scripturilor, religiilor, misticilor.
„Cum de ne-a scăpat atâţia ani?”, îmi spun mie însumi în mod repetat. „Cum de nu am văzut?” Când citiţi tot ce scrie atât de tranşant în scriptură, începeţi să vă întrebaţi: „Omul ăsta e nebun?” Dar, după un timp, începeţi să credeţi că toată lumea e nebună. „Dacă nu-ţi urăşti tatăl şi mama, fraţii şi surorile, dacă nu renunţi şi abandonezi tot ce ai, nu poţi fi discipolul meu.”
Trebuie să laşi totul. Nu renunţarea fizică, înţelegi; aceasta e uşoară. Când iluziile tale se prăbuşesc, intri, în sfârşit, în contact cu realitatea şi crede-mă, nu vei mai fi niciodată singur niciodată. Singurătatea nu este vindecată de tovărăşia umană.
Singurătatea se vindecă prin contactul cu realitatea. O, am atâtea de spus despre asta. Contactul cu realitatea, renunţarea la iluzii, realizarea contactului cu realul – orice ar fi, nu are nume. Nu putem cunoaşte acest ceva, decât prin renunţarea la ceea ce este ireal. Poţi afla ce e singurătatea, doar când renunţi să te cramponezi, când renunţi la dependenţă. Dar primul pas în această direcţie este să consideri că e ceva de dorit. Dacă nu ţi se pare un lucru dezirabil, cum ai putea măcar să te apropii de el?
Gândeşte-te la singurătatea ta. Crezi că tovărăşia oamenilor te-ar putea elibera vreodată de ea? Ea nu serveşte decât să-ţi distragă atenţia. Ai un gol în interior, nu-i aşa? Şi când acel gol iese la iveală, tu ce faci? Fugi, porneşti televizorul, dai drumul la radio, citeşti o carte, cauţi companie umană, cauţi divertisment, cauţi distracţie. Toată lumea face la fel. Există o adevărată industrie în zilele noastre, un sector organizat să ne distragă şi să ne distreze.

Piedici în calea fericirii

varianta originală

traducerea in română
PIEDICI IN CALEA FERICIRII
Ceea ce am de gând să spun va suna un pic pretenţios, dar este adevărat. Ceea ce urmează pot fi cele mai importante minute din viaţa voastră. Dacă aţi putea pricepe asta, aţi descoperi secretul trezirii. Aţi fi fericiţi pentru totdeauna. N-aţi mai fi niciodată nefericiţi. Nimic nu va mai avea puterea să vă rănească. Vorbesc serios – absolut nimic. Este ca şi cum ai arunca vopsea neagră în aer; aerul rămâne nepătat. Nu colorezi niciodată aerul în negru. Nu contează ce ţi se întâmplă, tu rămâi neatins. Tu rămâi în armonie. Există fiinţe umane care au dobândit acest lucru – ceea ce eu numesc calitatea de om. Nu starea aceea absurdă de marionetă, care se zbate încolo şi încoace, lăsând evenimentele sau pe ceilalţi oameni să-ţi spună ce să simţi. Prin urmare, voi continuaţi să vă simţiţi aşa, şi definiţi această stare drept vulnerabilitate. Ha! Eu spun că înseamnă că eşti o marionetă. Deci, îţi doreşti să fii o marionetă? Apeşi pe un buton şi, gata, ai căzut; îţi place? Dar dacă refuzi să te identifici cu oricare dintre aceste etichete, cele mai multe dintre grijile tale dispar.
Mai târziu vom vorbi despre frica de boală şi moarte dar, de obicei, ceea ce vă îngrijorează este ce se va întâmpla cu cariera voastră. Un om de afaceri mărunt, de vreo cincizeci şi cinci de ani, soarbe bere într-un bar şi spune: „Ia uită-te la colegii mei.
Chiar au reuşit.” Prostul! Ce înseamnă,, Au reuşit?” Şi-au văzut numele publicat în ziar. Asta numeşti tu reuşită? Unul este preşedinte de corporaţie; altul a devenit preşedinte de tribunal; al treilea a devenit şi el ceva. Maimuţe, cu toţii!
Cine stabileşte ce înseamnă să ai succes? Această societate stupidă! Principala preocupare a societăţii este să menţină societatea bolnavă! Şi cu cât îţi dai seama mai repede de asta, cu atât mai bine. Bolnavi, fiecare dintre ei. Sunt ţăcăniţi, sunt nebuni. Tu devii preşedintele azilului de nebuni şi eşti mândru de aceasta, chiar dacă nu înseamnă nimic. A fi preşedintele unei corporaţii n-are nici o legătură cu faptul că ai succes în viaţă.
Dacă ai mulţi bani, nu înseamnă deloc că ai şi succes în viaţă.
Ai succes în viaţă, atunci când te trezeşti! Atunci nu trebuie să-ţi ceri scuze nimănui, nu trebuie să dai explicaţii nimănui, nu dai doi bani pe ceea ce cred sau spun ceilalţi despre tine.
Nu ai griji; eşti fericit. Asta numesc eu să ai succes. Să ai o slujbă bună, sau să fii renumit, sau să ai o reputaţie strălucită – nimic din toate astea nu are absolut nici o legătură cu fericirea sau succesul. Nici una! Este total irelevant. Singurul lucru de care-i pasă unui astfel de om este ce vor crede copiii lui despre el, ce vor crede vecinii despre el, ce va crede soţia lui despre el. Ar fi trebuit să devină faimos. Societatea şi cultura noastră ne inoculează asta în cap, zi şi noapte.
Oameni care au reuşit!? Ce au reuşit? Au reuşit să facă din ei înşişi nişte prostănaci. Asta, deoarece şi-au epuizat toată energia ca să obţină ceva lipsit de valoare. Ei sunt speriaţi şi confuzi, sunt nişte marionete ca toţi ceilalţi. Uite-te la ei cum se preumblă ţanţoş pe scenă. Uite ce agitaţi devin, dacă au o pată pe cămaşă. Asta numeşti tu succes? Priveşte cât îi sperie perspectiva că s-ar putea să nu fie realeşi. Asta zici tu că este succesul?
Se lasă controlaţi, manipulaţi. Sunt nişte oameni nefericiţi. Sunt demni de compătimire. Nu se bucură de viaţă. Sunt permanent încordaţi şi neliniştiţi. Asta numeşti tu existenţă omenească? Şi ştii de ce se întâmplă asta? Dintr-un singur motiv: s-au identificat cu nişte etichete. L-au identificat pe ,eu’ cu banii lor, cu slujba sau cu profesia. Aceasta a fost greşeala lor.
Aţi auzit de avocatul care s-a prezentat cu o reclamaţie împotriva unui instalator? El i-a spus instalatorului: „Hei, m-ai taxat cu două sute de dolari pe oră. Eu nu fac atâţia bani ca avocat.” „Nici eu nu făceam atâţia bani când eram avocat!” Poţi fi instalator sau avocat, om de afaceri sau preot, dar aceasta nu influenţează nicidecum ,eu-ul’ esenţial. Nu te afectează pe tine.
Dacă mi-aş schimba profesia mâine, ar fi exact ca şi cum mi-aş fi schimbat hainele. Eu am rămas neatins. Tu eşti hainele tale?
Tu eşti numele tău? Tu eşti profesia ta? încetează să te mai identifici cu ele. Pentru că sunt trecătoare. ,
Când înţelegi asta cu adevărat, nici o critică nu te poate afecta. Nici o măgulire sau laudă nu te pot afecta. Când cineva spune: „Eşti un tip minunat”, despre ce vorbeşte? El vorbeşte despre ,mine’, el nu vorbeşte despre ,eu’
,Eu’ nu este nici mare nici mic. ,Eu’ nu se confundă nici cu succesul, nici cu eşecul. Nu este nici una dintre aceste etichete.
Acestea sunt lucruri trecătoare, care depind de criteriile pe care le stabileşte societatea, care depind de condiţionarea ta. Aceste lucruri depind de dispoziţia persoanei cu care se întâmplă să vorbeşti chiar acum. Nu au nimic de a face cu ,eu’. ,Eu’ nu este nici una dintre aceste etichete. ,Mine’ este în general egoist, prostesc, copilăresc – un prost cât toate zilele. Aşadar, dacă îmi spui: „Eşti un prost”, ăsta e un lucru pe care îl ştiu de ani de zile! Şinele condiţionat – la ce te aşteptai? îl cunosc de ani de zile. De ce te identifici cu el? Nătăfleţule! Acela nu este ,eu’ – acela este ,mine’.
Vrei să fii fericit? Fericirea continuă nu are nici o motivaţie. Adevărata fericire vine fară cauză. Tu nu mă poţi face fericit. Tu nu eşti fericirea mea. Tu îi spui unei persoane trezite:
„De ce eşti fericit?”, iar persoana care s-a trezit spune: „De ce n-aş fi?”
Fericirea este starea noastră naturală. Fericirea este starea naturală a copiilor mici, cărora le aparţine împărăţia cerurilor – până ce ajung să fie intoxicaţi şi contaminaţi cu prostia societăţii şi a culturii. Pentru a dobândi fericirea, nu trebuie să faci nimic, deoarece fericirea nu poate fi dobândită. Ştie cineva de ce?
Pentru că o avem deja. Cum poţi dobândi ceva ce ai deja?
Atunci, de ce nu trăieşti experienţa fericirii? Pentru că trebuie să renunţi la ceva. Trebuie să renunţi la iluzii. Pentru a fi fericit, nu trebuie să acumulezi ceva; trebuie să renunţi la ceva.
Viaţa este uşoară, viaţa este încântătoare. Ea este dificilă doar pentru iluziile tale, pentru ambiţiile tale, pentru lăcomia şi poftele tale. Ştii de unde vin toate astea? Din faptul că te-ai identificat cu tot felul de etichete!